Continuăm, astăzi, să demontăm afirmaţiile dubioase şi incorecte făcute în articolul despre infecţia HIV în România. Prima parte a argumentaţiei poate fi găsită aici.

Ce spun conspiraţioniştii:

Specialiştii ieşeni ai Laboratorului de Virusologie de pe lângă Universitatea de Medicină şi Farmacie “Grigore T. Popa”, din Iaşi, în colaborare cu specialiştii Institutului “Pasteur”, din Paris, au reuşit să centralizeze după 5 ani de cercetări, rezultatele privind cazurile de HIV-SIDA înregistrate la copiii din România. Autorul cercetării este dr. Cristian Apetrei, doctorand la Institutul “Pasteur” şi cadru didactic la UMF Iaşi. Rezultatele au confirmat, în premieră, faptul că virusul HIV, cu care au fost infectaţi copiii din leagăne, provine dintr-o sursă unică. Ipoteza infectării voite cu HIV a copiilor români din leagăne pentru a se putea efectua cercetări şi a se căuta antidotul bolii se confirmă prin cercetări ştiinţifice.

Ca o mică paranteză, pentru că apare în textul respectiv: în privinţa acuzaţiilor făcute de ziaristul Mino Damato, părerea mea e că, cel mai probabil, acestea au fost preluate cu o traducere inexactă. Nu dispun de vreo sursă oficială a acestora, dar sunt convinsă că acesta nu a insinuat că infectarea cu HIV ar fi fost un gest intenţionat, care să fi avut scopuri „criminale”/ştiinţifice; cred că se făcea referire la o potenţială infectare iatrogenă, nosocomială (de către personalul medical, în spitale, ca acte de neglijenţă).

Despre studiul invocat va trebui să facem mai multe precizări. Menţionăm că „autorul cercetării”, domnul dr. Cristian Apetrei, PhD, Profesor asociat în cadrul Departamentului de Microbiologie şi Genetică Moleculară al  University of Pittsburgh School of Medicine, un cercetător excepţional, fost cadru didactic al UMF „Iaşi”,  nu a fost doctorand al Institutului “Pasteur”, dumnealui desfăşurându-şi activitatea de cercetare la Institutul “Bichat-Claude Bernard” ! De altfel, abia când Institutul “Pasteur” a ameninţat Evenimentul Zilei cu darea în judecată, ziarul a publicat o dezminţire. Dar ce mare scofală, nu ? Doar sunt amândouă în Franţa. Vă daţi seama, şi de această dată, ce surse super pertinente şi de încredere au cei care scriu astfel de articole.

Pentru a înţelege mai bine fenomenul infectării cu virusul HIV în rândul  copiilor, înregistrat în ţara noastră în perioada 1986-1991, un veritabil accident epidemiologic, aşa cum e numit cel mai adesea, trebuie să aveţi în minte înainte de toate contextul medical, intraspitalicesc, şi starea orfelinatelor în ultima decadă a regimului comunist. S-o spunem drept, situaţia era absolut tragică.

Măsurile absurde implementate cu scopul de a spori natalitatea, dar care nu erau întărite de niciun ajutor real din partea statului pentru creşterea numeroşilor copii rezultaţi, au dus la o supraaglomerare a caselor de copii, instituţii lipsite oricum de cele mai elementare condiţii de trai şi de asistenţă medicală. De asemenea, vă puteţi aminti cu siguranţă de instrumentele prin care se administrau tratamentele parenterale: acele seringi fabricate din sticlă şi metal reutilizabile imediat după o modestă sterilizare prin fierbere, sau uneori, aşa cum se am aflat că se întâmpla prin orfelinate, utilizate fără sterilizare pentru mai mulţi copii la rând. De asemenea, una dintre practicile ce prezentau un deosebit risc epidemiologic se pare că a fost reprezentată de microtransfuziile făcute copiilor instituţionalizaţi subnutriţi cu sânge, evident, netestat!

Realitatea era cruntă, şi nu pot înţelege de ce cineva ar închide ochii la starea deplorabilă a sistemului din ultimii ani de dictatură, documentată prin numeroase articole şi reportaje, atât străine, cât şi autohtone, preferând să dea crezare unor idei conspiraţioniste nesusţinute de absolut nicio dovadă palpabilă.

În timp ce în ţări precum Statele Unite, Canada şi Marea Britanie screeningul pentru prezenţa virusului HIV în sângele recoltat de la donatori a început în 1985 [1][2], în România anului 1990 numai 3 laboratoare din Bucureşti erau specializate în efectuarea testării HIV. În acea perioadă, achiziţionarea truselor necesare (kiturile ELISA) nici măcar nu era finanţată de la bugetul de stat. Supravegherea epidemiologică a cazurilor HIV/SIDA a fost demarată prin Ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 1201 din 16 Octombrie 1990. Acelaşi ordin a introdus şi obligativitatea testării sângelui donat pentru HIV şi virusul Hepatitei B! Mai târziu, în 1993, respectiv 1995, a fost introdusă testarea şi în rândul pacienţilor diagnosticaţi cu tuberculoză (patologie asociată frecvent infecţiei HIV), respectiv a pacienţilor cu infecţii cu transmitere sexuală.[3]

Înainte de Decembrie 1989, România raportase 13 cazuri de SIDA la Organizaţia Medicală a Sănătăţii. Schimbarea regimului a adus şi o nouă atitudine în rândul oficialilor din domeniul medical, aşadar Ministerul Sănătăţii a cerut asistenţă imediată din partea OMS pentru instituirea unui sistem de monitorizare a infecţiei. Înainte de Revoluţie, copiii abandonaţi într-un număr mare erau îngrijiţi fie în orfelinate, fie în spitale de boli cronice pentru copii malnutriţi. În 31 Decembrie 1990, 1161 de cazuri SIDA au fost comunicate Ministerului Sănătăţii, dintre care 1094 (93,7%) fuseseră înregistrate la copii mai mici de 13 ani. Dintre aceştia, 1086 (99,3%) erau copii mai mici de 4 ani, iar 683 (62,4 %) erau copii abandonaţi ce se aflau într-o casă de copii la momentul diagnosticului. 493 (45,1%) dintre mamele copiilor bolnavi au fost identificate, şi 37 (7,5%) au fost diagnosticate cu infecţie HIV. 423 (38,7%) dintre copii erau cazuri care au primit transfuzii cu sânge netestat, iar 6 (0,5%) erau copii diagnosticaţi cu deficite de coagulare. Articolul pe care îl citez aici concluzionează că transmiterea virusului HIV în rândul celor 628 (57,4%) dintre copii rămaşi s-a realizat, cu o probabilitate foarte mare, prin utilizarea necorespunzătoare a acelor şi a seringilor, deoarece cei mai mulţi dintre aceştia suferiseră multiple injecţii în scopuri terapeutice. De asemenea, autorii afirmă că această epidemie demonstrează cât de important este riscul de transmitere a virusului HIV în unităţile medicale care utilizează în mod inadecvat, repetat, terapii parenterale (injecţii etc.) în condiţiile unei sterilizări insuficiente a instrumentarului. [4]

Un alt studiu care susţine că injecţiile făcute cu ace/seringi contaminate au stat la baza răspândirii virusului HIV în cazurile în care nu a fost identificată transmiterea virusului prin transfuzii sau vertical (de la mamă la făt) este acesta: Risk factors for HIV infection among abandoned Romanian children. [5] În Iunie 1990, s-a realizat un studiu de tip caz-control pe 101 copii cu vârstele cuprinse între 0 şi 4 ani care trăiau într-un orfelinat. S-a decoperit că 20 (20%) dintre copii erau infectaţi HIV, 88 (87%) aveau anticorpii antiHBc (asta arată o infecţie prezentă sau care a evoluat în trecut cu virusul hepatitei B), 32 (32%) erau pozitivi pentru antigenul AgHBs (arată infecţie acută sau cronică cu VHB). Pentru fiecare copil HIV-pozitiv (lotul cazurilor), s-a inclus în studiu un copil de aceeaşi vârstă dar HIV-negativ (lotul control). Concluziile: copii infectaţi HIV primiseră în antecedente, în medie, 280 de injecţii, în timp ce copiii seronegativi doar 142! Transfuziile sangvine şi transmiterea verticală au fost eliminate ca posibile căi de transmitere a virusului HIV. Verificând rapoartele în care erau consemnate procedurile de sterilizare cu personalul medical local s-a constatat că acele şi seringile erau deseori reutilizate fără să fi fost dezinfectate corespunzător în prealabil.

 Trebuie să menţionăm acum si practica la care face referire şi dr. Cristian Apetrei într-un articol mai vechi din Evenimentul Zilei.

Spitalele erau lipsite de mijloace de îngrijire adecvată. Pe atunci, nu medicamentele erau problema, ci lipsa alimentelor de bază: carne, ouă, lactate, absolut necesare pentru o bună dezvoltare a copiilor. Şi atunci, în clinici s-a recurs, în disperare de cauză, la administrarea de sânge la copiii cu probleme de sănătate. Această metodă era prezentată în cărţile de medicină mai vechi, fiind considerată eficace pentru asigurarea unor factori de apărare şi nutriţie a organismului.

De asemenea, mai există un articol pe care vi-l recomand spre lectură, Generaţia SIDA – au supravieţuit, dar au stat ascunşi. Aici sunt prezentate câteva cazuri ale unor adolescenţi care au fost infectaţi în ultimii ani ai regimului comunist. Am selectat şi vă prezint câteva dintre datele extrem de relevante pentru discuţia noastră:

În 1989, România se zbătea în cea mai cumplită criză economică a secolului. În orfelinatele din România, absolut toţi copiii sufereau de cazuri grave de malnutriţie. În plus, în spitalele de distrofici, fiecare copil primea 14 lei pe zi, cu mult sub suma necesară unei alimentaţii cât de cât sănătoase. Cum şcolile de asistente fuseseră închise la mijlocul anilor 1970, în urma concluziei autorităţilor că existenţa acestora a devenit inutilă, personalul din aceste spitale era format, în mare parte, din femei aduse din satele din jurul marilor oraşe, plătite prost, şi fără vreo educaţie medicală în domeniu.

 În aceeaşi perioadă, autorităţile statului au anunţat că orice deces al unui copil cu vârsta de sub un an va fi subiectul unei investigaţii formale. A fost debutul unei ­curse nebune a medicilor din toată ţara de a împinge viaţa unor copii fără nicio şansă, subnutriţi şi bolnavi, peste pragul primului an. Cum mâncarea era puţină, iar dotările medicale pe măsură, doctorii au recurs la injectarea masivă a antibioticelor, deşi acele medicale erau prea puţine sau complet expirate.

În plus, pentru a suplini lipsa alimentelor, personalul din spitalele de distrofici au recurs la microtransfuzii masive, operaţiuni prin care sângele unei persoane sănătoase era transferat în corpul bolnavului. La baza acestei decizii a stat o presupoziţie venită mai degrabă din zona medicinei populare: sângele sănătos este plin de proteine şi de anticorpi, ce ar stabiliza şi consolida sistemul imunitar al copiilor bolnavi. În fapt, a fost punctul zero al izbucnirii dezastrului provocat de infectarea cu virusul HIV.

 „O bunică internată în spital cu nepoţelul ei mi-a descris cum se făceau injecţiile noaptea. Venea o asistentă cu seringa în mână şi făcea injecţii intramusculare la rând – de la uşă spre geam – tuturor celor patru copii internaţi în salon. Ulterior, a fost diagnosticată infecţia cu HIV la toţi cei patru copii”, povesteşte dr. Rodica Mătuşa.

 Vreau să ating, ca ultim argument al prezentului aritcol, chestiunea legată de „similitudinile structurale între diferitele tulpini izolate care sugerează posibilitatea evoluţiei epidemiei dintr-o unică sursă”, afirmaţie care nu înseamnă de fapt nimic din ce vor conspiraţioniştii să însemne. Pentru acest subiect vă recomand HIV-1 diversity in Romania, ce îl are printre autori şi pe domnul dr. Cristian Apetrei. Da, în cazul infecţiilor nozocomiale (intraspitalicesti) înregistrate la copii în ţara noastră, s-a izolat în toate cazurile subtipul F al virusului HIV. Este foarte probabil ca epidemia să fi pornit de la un produs de sânge contaminat. Însă transmiterea virusului s-a făcut, cel mai probabil, într-o proporţie semnificativă prin manevre medicale necorespunzătoare (injecţii cu seringi contaminate). O dovadă în plus pentru faptul că e foarte posibil ca virusul să fi fost introdus în România prin sânge infectat este distribuţia uniformă a subtipului F în rândul: copiilor infectaţi nosocomial (în spital), persoanelor transfuzate şi, nu în ultimul rând, la pacienţii hemofilici din toată ţara (ca au primit şi ei plasmă contaminată).

Acest articol din Ziarul de Iaşi prezintă cum originile filogenetice ale subtipului F au fost identificate în Congo (fostul Zair).

Aceste date au un sens epidemiologic, deoarece in anii 1970, specialisti romani au lucrat la Kinshasa. In aceeasi perioada, cetateni zairezi au studiat in Romania, fiind astfel posibil “importul” virusului din aceasta regiune.

Romania nu este primul caz in care o varianta virala minora in Africa devine dominanta in teritoriu. O alta tulpina rara in Africa (subtipul E) a patruns prin anii 1989 in Thailanda si s-a raspindit exploziv, fiind in prezent responsabila de peste un milion de cazuri. In ceea ce priveste Republica Moldova, dr. Apetrei ne-a relatat ca epidemia de infectie HIV inregistrata la drogati este produsa de un virus analog acelora care circula in Rusia, total diferit de subtipul F “romanesc”.

Statisticile oficiale făcute pe baza anchetelor epidemiologice prelucrate de către Compartimentul pentru Monitorizarea şi Evaluarea Infecţiei HIV/SIDA în România pot fi găsite aici. Conform diapozitivului cu nr. 18, calea probabilă de transmitere HIV la copiii cu SIDA (0-14 ani la data diagnosticului) la 30 IUNIE 2011 (total cumulativ 1989-2011) s-a stratificat astfel:
Din totalul de 7931 de copii infectați:
5 111 cazuri de infecție nozocomială (internări repetate și/sau tratamente multiple parenterale la sf. anilor 1980, începutul anilor 1990 – de ex., injecții cu ace nesterilizate și contaminate, care puteau să fi fost făcute cu scopul vaccinării, sau să fi fost o simplă penicilină, irelevant)
1 703 cazuri cauzate de transfuzii (sânge și preparate).
Menţionez că cei 717 copii pentru care calea de transmitere rămâne “necunoscută” (născuţi cu câteva excepţii între 1986-1995) nu sunt o dovadă că ar fi existat infectări ascunse, intenţionate, ci că, probabil, ancheta epidemiologică a fost deficitară într-o bună parte din acele cazuri şi nu s-au putut evalua corespunzător factorii de risc pe care îi prezentau.

În acelaşi document de pe site-ul Biostatistix pe care l-am prezentat mai sus găsim următorul grafic [3]:

Ce ne arată el? Că majoritatea covârşitoare a cazurilor de infecţie nosocomială cu HIV s-au petrecut la copiii născuţi în perioada 1985-1992, având ca vârf de incidenţă anii 1987-1990! Atenţie, e vorba de anul naşterii copiilor respectivi, nu de anul în care au fost diagnosticaţi.

Închei relativ abrupt acest articol pentru că a căpătat deja nişte proporţii cam greu asimilabile. Sper că am adus puţină lumină în cazul acestui accident epidemiologic dezastruos. Mi-ar plăcea să cred că şi acest articol se va răspândi, cu timpul, pe internet la fel cum s-a răspândit şi acela mincinos şi rău-voitor pe care l-am dezbătut în rândurile precedente. Nu prea sunt sanşe, nu? Totuşi, vă rog insistent să fiţi lucizi, şi să priviţi orice informaţie şubredă, care nu are surse avizate care să o susţină, cu câtă reticenţă sunteţi voi capabili să produceţi. În cazul ăsta, aberaţiile nefondate promovate de site-urile pentru bebei mici, religioase, naţionaliste etc. sunt o ofensă adusă unei întregi generaţii de copii care şi-au pierdut sănătatea în mod iremediabil din cauza unui sistem nedrept, cinic, subfinanţat, parte a unei epoci sumbre din punctul de vedere medical şi care nu trebuie uitată curând, pentru a ne strădui să nu repetăm vreodată acele greşeli.

Vă întreb tot pe voi: de ce să negi o realitate nasoală, îmbrăţişând nişte teorii fantasmagorice fără fundament logic/ştiinţific? Cine se apuca să facă experimente pentru găsirea “leacului HIV” pe copiii malnutriţi din orfelinate într-o ţară comunistă?! Ştiu, sunt aproape retorice întrebările mele, dar mi-ar plăcea să aud şi părerile voastre.

[1] http://www.cdc.gov/hiv/resources/qa/qa15.htm

[2] http://www.avert.org/uk-aids-history.htm

[3] http://www.biostatistix.com/HIVSIDA%20%20engleza%5B1%5D%20Bx.doc

[4] http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/1679471

[5] http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmed/8286071

4 thoughts on ““Infectarea criminală intenţionată cu SIDA în România în timpul campaniilor de vaccinări împotriva hepatitei de tip B” – Partea a doua”

  1. NU stiu nici eu sigur daca copii infectati in acea perioada au fost infectatii intentionat, dar stiu sigur ca o cauza principala au fost transfuziile cu sange infectat,( ar fi trebuit verificate acele oturii de sange) Cea mai buna prietena a mea din scoala generala, avea mici probleme de sanatate, dar nu foate grave, imi amintesc ca avea ceva la ficat si necesita transfuzii de sange! erea foatre bine, dar la vreo apx 2 ani dupa transfuziia inceput sa se simta din ce in ce mai rau, spitale, doctorii, analiza peste analiza…iar rezultatul a fost devastator, fusese infectata cu virusul HIV.
    Nu stiu cat de eficient erea tretamentul pe acea vreme, dar stiu ca a luptat cu boala pana in ultimul moment!!!
    Imi doresc sa aflu adevarul despre acea perioada, de unde , cine si de ce au trimis acele loturii de sange!!!

  2. Robbby, o poveste trista si din pacate nu singulara in tara noastra. Trebuie sa te gandesti ca discutiile serioase despre SIDA (care nu avea un nume pe atunci) au fost initiate pe la inceputul anilor 1980. Agentul etiologic, HIV, a fost identificat oficial in 1985 – tot atunci a fost introdusa si testarea produselor de sange in tarile occidentale. Dupa cum scrie si in articol, la noi obligativitatea testarii sangelui donat a fost introdusa tarziu, in 1990, iar în România anului 1990 numai 3 laboratoare din Bucureşti erau specializate în efectuarea testării HIV.

    Pur si simplu sangele folosit pentru transfuzii nu a fost testat. Nu a fost o infectare intentionata, ci una cauzata de un sistem medical inadecvat subventionat si dotat. E tragic ce s-a intamplat.

  3. @Ondine sorry pentru repalay-ul atat de intarziat!
    spar sa ai dreptate si sa fi fost doar o EROARE medicala, aceea trista perioada pentru foarte multe familii!! oricum nu este singura problema a medicinei din romania, si acum medicina din romania este partial in coma!!!
    dar ceea ce ma marcat cel mai tare este ca prietena mea a decadat chiar de ziua mea, iti dai seama ca am ramas oarecum marcat pe viata!

Comments are closed.